Sfârșit de evadare…
Mi-e lene, mi-e somn, mi-e aia, mi-e cealaltă… Am început să scriu postarea asta de cel puțin 10 ori în gând. Prima data aseară în pat, cu ochii închiși și cu Cip în brațe înainte să adorm. Celelalte dăți, azi începând cu 4.53 când m-am trezit pentru prima dată. Tot timpul aveau farmec, tot timpul mergeau de minune. Ba chiar erau și diferite. Starea mea de acum însă este de lene și somn și mă oftic rău pentru că nu despre asta vroiam să scriu.
Se termina evadarea mea la Paris. A mai rămas un strop, ultima picătură, și cât de rău îmi pare. Încerc să iau lucrurile așa cum sunt. Trebuie să mă întorc din cam toate punctele de vedere și am să mă întorc, dar am să visez la evadarea asta pe care mi-a oferit-o Parisul (și Cip în mod special) când aveam mai mare nevoie de ea.
Am fugit pur și simplu. Știu că dacă te uitai la mine în dimineața aia devreme când am plecat, ți s-ar fi părut că eu merg liniștită, dar nu era deloc așa. În gândul meu alergam, fugeam, evadam. Vroiam asta, aveam nevoie de asta, nu mai aveam aer să respir acasă.
Mă întorc acum tot acolo. Sper doar că s-a mai aerisit și am să pot respira un pic. Vreau să respir aer tare (există și aer moale? :-?) și rece. Vreau să simt că pot să mai trăiesc acolo…
Nimic nu dureaza vesnic…dar vor mai fi poate astfel de “evadari” in alte locuri noi si frumoase! Mult curaj…cu siguranta este mai bine acum acasa! Gandeste-te ca te asteapta Mage 😉
Ne-așteaptă, așa e… De ceva vreme, în fiecare zi când se duce mama la el miaună la ușă ca și cum ar mai aștepta pe cineva. E nerăbdător și adevărul e că și mie mi-e dor de el 😉
și da, lucrurile se mai schimbă, mai evoluează…
Ce bine te inteleg! Am beneficiat si eu de o gura de aer la sfarsit de octombrie si de atunci parca ma sufoc.
Offf!! E greu, dar trebuie să trăim cumva!